keeping cool

Sursa foto: https://flic.kr/p/bN3LTZ

Aceasta este o poveste simplă, cu personaje simple, scrisă pentru oameni simpli.

Nu vei citi nimic spectaculos, la urma urmei sunt o grămadă de oameni de toate vârstele (copii, oameni la vârsta a treia) care termină maratoane, în toată lumea. Și cu toate acestea, fiecare maratonist duce o luptă extraordinară pentru a ajunge la final, experiență care îl dezvoltă pe toate planurile.

Există în acest articol un singur personaj extraordinar (nu e vorba de mine – ghici cine este), care de fapt e tot un simplu om care face lucruri mici şi simple, dar într-un mod atât de consecvent şi planificat, încât pe termen lung ajunge la rezultate cu adevărat extraordinare.

Valoarea povestirii stă tocmai în faptul că oricine poate ajunge la rezultate peste aşteptări, dacă urmează acţiuni simple, folosind anumite mentalități ce vor fi presărate mai jos între actele relatării.

 
Actul 1

„Ce zici, te bagi şi tu? Dar fii atent, dacă te înscrii te ţii de program!”

Am primit acest mesaj de la Andrei Roşu (dacă eşti unul din puţinii români care nu a auzit de el, dă click pe numele lui), în timp ce lansa un program online care îi ajută pe cei care se înscriu să alerge un maraton chiar dacă au zero experienţă în alergare.

Finalizasem un semi-maraton cu doi ani în urmă, dar gândul de a parcurge 42 de kilometri mă speria. Dar mă și atrăgea în acelaşi timp.
 

Se spune că dacă un obiectiv nu te înfricoşează măcar un pic, nu este suficient de mare pentru a-l aborda. De multe ori ne limităm, ne mulţumim cu puţin, ne propunem lucruri și obiective „realiste”, iar când le atingem ne mirăm de ce nu ne simţim atât de împliniţi.

 
Aşa că nu am stat prea mult pe gânduri şi i-am răspuns: „Mă bag!”

 
Actul 2

Pregătirea a fost punctuală – primeam săptămânal câte un e-mail cu o resursă video şi un plan de alergări pentru săptămâna respectivă. Dar cea mai mare valoare a acestui program am găsit-o într-un grup secret de facebook unde Andrei posta zilnic, întrebându-ne cum merg antrenamentele, motivându-ne şi răspunzând foarte rapid la întrebările noastre.

Astfel s-a creat o frumoasă comunitate (oameni din toată ţara şi chiar din diaspora) care se antrenau şi publicau periodic câte o poză de la alergarea lor, fiind încurajaţi de restul, uneori chiar şi pentru câţiva kilometri parcurşi.

Dacă până atunci eram obişnuit să alerg doar 5-8 km în ritmul meu, programul mi-a dat teme serioase (distanțe mari, intervale cu alergări rapide etc) şi m-a făcut să fiu mult mai disciplinat, iar energia incredibilă de pe acest grup mă ajuta să mă ţin săptămânal de treabă.

 
Atunci când ai un grup de suport care te încurajează şi acţionează în paralel cu tine (chiar dacă unii trăiesc în alt oraş sau altă ţară), îţi vine mult mai uşor să te ţii de obiceiuri sănătoase şi obiectivele propuse.
 

Actul 3

Totul bine şi frumos, doar că atunci când a trebuit să fac antrenamentul cu distanţa cea mai lungă dinainte de maraton (30 km), după ce am alergat 12 km o accidentare mai veche de-a mea (de pe vremea când alergasem semi-maratonul) mi-a dat ceva dureri şi nu am putut să îl completez.

Mai aveam aproximativ două săptămâni până la maraton şi cea mai mare distanţă pe care o alergasem în viața mea era de 23 km, nici nu-mi imaginam cum pot sări direct la 42 km – şi nici nu ar fi fost o idee prea bună, deoarece corpul are nevoie să se obişnuiască treptat cu distanţele extreme, să nu facă un salt atât de mare.

Am încercat din nou această alergare după 3-4 zile (am aşteptat să-mi treacă durerea complet) şi după 14 km m-a apucat din nou aceeași durere – în zona metatarsienelor – care anunţa o nouă accidentare.

În acel moment a început o conversaţie în contradictoriu în capul meu.
O parte din mine spunea:
„Nu te poţi da bătut acum! Ţi-ai propus acest obiectiv, te-ai antrenat, ai anunţat toţi prietenii şi pe cei din grupul 42krosu că vei alerga la maraton, trebuie să reuşeşti!”

O altă parte din mine, care părea mult mai raţională, răspundea: „Nu merită să te accidentezi mai grav, poate păţeşti ceva rău. Poţi să renunți oricând, nu contează ce cred ceilalţi, e bine să ştii când să te retragi. Poţi să alergi maratonul şi în primăvara viitoare.”

Pe măsură ce durerile se intensificau, această a doua parte devenea din ce în ce mai convingătoare: „La urma urmei, ce ai de pierdut… nu fii prost, nu trebuie să demonstrezi nimic.”

Mai aveam puţin şi renunţam, când mi-am amintit ce mi-a spus Andrei: „Dacă renunţi în mijlocul unei alergări dificile, există o mare probabilitate că vei renunţa din ce în ce mai des, în mai multe situaţii din viață, nu doar la alergare.”

Şi atunci m-am întrebat: ce pot face chiar în acest moment pentru a continua fără să mă accidentez mai grav? Aşa că am schimbat puţin abordarea pentru a diminua durerea – mi-am amintit de tehnica de bază a alergării pe care ne-o predase: paşi mici, fără să călcăm prea tare (eu cam „tropăiam” şi solicitam astfel încheieturile), ca şi cum am alerga pe nisip încins şi am vrea să scăpăm cât mai repede de acea fierbinţeală.

Astfel am reuşit (cu chiu cu vai) să completez 27 sau 28 din cei 30 de km şi m-am apropiat mai mult de ţelul meu: maratonul.
 

E bine să nu te dai bătut(ă), dar atunci când perseverezi fă-o cu înțelepciune. Lupta se duce întotdeauna înăuntrul nostru, dar în astfel de situații nu te gândi că există doar două opțiuni: să abandonezi sau să continui cu riscul de a-ți pune în pericol sănătatea. Nu ajută pe nimeni dacă treci peste provocări şi apoi nu mai eşti bun(ă) de nimic (doar îţi vei umfla orogoliul pe moment). Mereu există o a treia opțiune – poate poți totuși să continui în alt mod, fără a risca atât de mult.

 
Actul 4

Cu două zile înainte de maraton, când cumpăram ultimele accesorii pentru cursă, m-am întâlnit într-un magazin de articole sportive cu un prieten care alerga și el la eveniment, în cadrul unei curse mai mici.

Când a auzit că particip la maraton, mi-a spus: „Să știi că ești curajos.”

Pentru moment m-am simțit bine auzind acest lucru, dar în drum spre casă m-am autoanalizat mai bine și mi-am dat seama că lucrurile nu stăteau deloc așa! 🙂

De fapt, îmi era teamă: că nu voi termina cursa, că voi dezamăgi, că mă voi accidenta şi aşa mai departe.

La început, mă speriase doar gândul de a alerga atât de mult, dar mi-am dat seama de un lucru ciudat: o dată cu pregătirea, deşi nu dispăruse, frica se transformase.
Nu mai era o teamă de care să fug, ci un sentiment care mă motiva (într-un mod ciudat).

Mă simțeam ca atunci când mă pregăteam să țin primele discursuri în fața unui public, sau primele training-uri pe cont propriu. Sau ca atunci când m-am dat în roller-coastere uriașe într-un parc de distracții și adrenalina mă făcea să mă simt extraordinar.

 
De obicei, ne dorim să eliminăm total frica, să fim extrem de ‘curajoşi’. Dar nu ne dăm seama că tocmai teama poate lucra în favoarea noastră, ne poate motiva, ne poate ajuta să ne simţim vii, atât timp cât o transformăm prin pregătire. Peste tot (filme, reclame, poze motivaţionale) vedem personaje dure, agresive sau absurd de calme (trebuie să fim ‘cool’, nu?) De aceea, îmi vin în minte o serie de citate care încep spunând: „Curajul nu e absenţa fricii…”, dar cel mai mult îmi place cel care continuă în felul următor „…ci înţelepciunea de a acţiona în ciuda ei.”
 

Actul 5

Când m-am întâlnit cu Andrei Roşu şi colegii de la cursul online să facem încălzirea în dimineaţa de dinainte de maraton, aveam o stare greu de descris: parcă dădeam iar bacul. Eram pregătit şi nu prea, aveam emoţii frumoase şi simţeam că trăiesc cu adevărat.

Primii 22 de km i-am alergat cu zâmbetul pe buze, lângă pacemakerul de 4 ore şi 45 de minute (pacemakerii sunt voluntari bine antrenaţi, care au câteva baloane cu heliu legate de umeri pentru a fi observați şi aleargă într-un ritm constant, astfel încât dacă [poţi să] te ţii după ei vei şti cu siguranţă în cât timp termini cursa – există un pacemaker pentru 3h30′, altul pentru 3h45′, 4h etc)

După kilometrul 25 am început să am dureri, nu doar cele de metatarsiene pe care le-am avut la antrenamente, ci şi de muşchi şi genunchi. Simţeam că dacă păstrez ritmul mă voi accidenta mult mai rău ca la antrenamente și voi fi forțat să abandonez.

Aşa că am încetinit destul de mult (fără să mă opresc) şi din acel moment restul maratonului a fost o luptă continuă. Priveam în jurul meu şi vedeam mulţi oameni care se opreau fiind accidentaţi sau alţii care abia mergeau şi încercam să mă uit la cei care sunt mai energici, să mă motiveze.

Au fost momente incredibile, în care deşi simţeam durere în tot corpul, o bucurie ascunsă creştea în interiorul meu, ştiind că dacă trec peste această probă mă voi dezvolta personal într-un mod cum nu am mai făcut-o niciodată până acum.

Am terminat după 5 ore şi 13 minute – ultimele sute de metri au fost ca un vis: am accelerat în cuvintele de încurajare ale unuia din cei mai buni prieteni de-ai mei, care venise să mă vadă la linia de finish.

Îmi propusesem să termin în 4 ore şi 45 de minute, în cel mai rău caz în 5 ore. Credeam că o să fiu puţin descumpănit că am depășit timpul propus, dar bucuria de a termina (mai ales sub ameninţarea unei posibile accidentări) a fost atât de mare, încât mi-am dat seama că şi dacă aş fi depăşit timpul maxim alocat de 6 ore, tot m-aș fi entuziasmat enorm.

 
Tu îţi faci singur(ă) regulile succesului tău. Unele persoane aleargă primul lor maraton sub 4 ore şi sunt trişti că nu l-au alergat sub 3h45′, având în vedere că cei mai mulți oameni nu au alergat şi nu vor alerga în viaţa lor nici măcar un semimaraton.

Cam la fel este şi în alte domenii din viaţă: dacă nu te poţi bucura că ai crescut din cauza dorinţei de perfecţiune, orice progres va fi în van şi te vei demotiva rapid.
 

dragos-articol

 
Au trecut aproape două săptămâni de la maraton şi mă simt ca şi cum m-am spălat pe creier: am doborât o limită, am făcut un lucru despre care nu eram sigur că îl pot duce până la capăt şi mi-am mai cucerit o parte din propria persoană.

Sună cam dubios „spălare pe creier”? Doar dacă reprezintă o manipulare din partea altora, dar atunci când o faci din proprie inițiativă poate fi cel mai bun lucru pentru succesul tău!

În fiecare zi suntem asaltaţi de negativism, descurajări, cuvinte urâte, atitudini răuvoitoare, sau chiar și acel fals pozitivism deghizat prin îndemnuri la perfecţionism (reclame şi filme cu eroi sau eroine la standarde absurde cu care ne comparăm involuntar, simţindu-ne inferiori).

De aceea îţi recomand şi ţie un duş de motivaţie pură: un maraton sau un semimaraton – îți garantez că atât pregătirea cât şi experienţa în sine te vor duce la un alt nivel, mental şi fizic.

Cu prietenie,
Dragoş Stoian

 
P.S. Dacă vrei încă un mod de a-ţi spăla mintea şi de a avea rezultate extraordinare în viaţa ta, poţi lucra direct cu mine şi Andrei Roşu, dar această experienţă nu mai este chiar pentru oricine, ca maratonul, ci doar pentru 10 persoane foarte hotărâte.

Este vorba de un workshop de dezvoltare personală și profesională, în care am concentrat cunoștințele și experiența noastră pentru a-i ajuta pe cei care participă să ajungă la excelență, să aibă rezultate extraordinare prin efectuarea unor lucruri simple, dar pe care le vor transforma în obiceiuri zilnice.

Pagina de mai jos e ca un test – când vei vedea preţul ori vei fi deranjat(ă) şi vei ieşi urgent, ori te va speria puţin dar te va şi entuziasma (cum am păţit eu când am decis să alerg maratonul), ori vei fi motivat(ă) şi vei acţiona imediat. În orice caz, reacţia va spune ceva despre convingerile tale vis-a-vis de bani şi instruire:

http://www.obiceiurilemaiestriei.ro/str/

 

Comentarii

comentarii

Powered by Facebook Comments