Totul a început când mi-am dat seama cât de monotonă devenise viața mea.

Mergeam pe stradă prin centrul vechi al orașului, cu ochii în telefon, la fel ca majoritatea oamenilor din jurul meu.

Dintr-o dată, m-am împiedicat și mi-am scăpat telefonul într-o mare baltă. M-am repezit disperat să-l scot, dar era prea târziu: murise complet.

Inițial, m-a cuprins o furie amestecată cu panică: ce mă fac acum fără mobil?! Mai aveam câteva lucruri de rezolvat în centru și mai dura ceva până să ajung acasă.

Am pornit șovăitor la drum, verificându-mi buzunarul din două în două minute, pentru ca să-mi dau seama că de fapt nu am telefonul la mine (ai și tu instinctul ăsta absurd, să îți atingi telefonul periodic?) Mă gândeam cu grijă că poate mă sună cineva important.

Dar totuși… pe măsură ce timpul trecea, începeam să mă relaxez. Un sentiment pe care nu-l mai cunoscusem demult.

Oare să fi fost 10 ani sau mai mult de când țin telefonul lângă mine în fiecare moment al zilei?

Știam că nu mă mai poate deranja nimeni cu telefoane sau mesaje – nu mai sunt la dispoziția nimănui.

​Și atunci am început să observ lumea din jurul meu. Oamenii, clădirile, copacii, mirosurile diferite, vântul care adia.

Era un sentiment diferit, de libertate, de trăire intensă, deși eram în mijlocul unui oraș aglomerat, pe străzi pe care le umblasem de atâtea ori și totuși nu le dădusem prea mare atenție.

O mare parte din oameni (cei sub 40-45 de ani) erau și ei acaparați de telefoane, așa cum fusesem și eu înainte să-l distrug.

Chiar și cei care nu se uitau la ecran erau cu mobilul în mână: ori ascultau muzică la căști pe telefon, ori priveau din când în când la el, de parcă de acolo le-ar fi venit răspunsul pentru fiecare decizie pe care o luau.

Am uitat total de sarcinile pe care trebuia să le completez în acea zi, sau mai bine zis am decis să le dau uitării, pentru că am simțit că că ceva deosebit poate ieși din această întâmplare, la prima vedere nefericită.

Am început să merg pe bulevardele și străzile orașului meu fără nicio țintă, ca un turist care vede pentru prima dată orașul.
 

În acele momente mi s-a dezvăluit o lume nouă… plină de o frumusețe aparte.

Eram într-o zonă centrală pe care în alte timpuri se plimbau domni cu jobene și doamne cu pălării mari și umbrele de soare cu dantelă.

Privind clădirile pline de istorie, parcă vedeam protipendada de altă dată care se plimba pe aici și vizita magazinele cochete.

Apoi am început să intru în vorbă cu oamenii de pe stradă, să schimb câteva cuvinte cu vânzătorii din magazine, să întreb persoanele mai în vârstă dacă știu ma multe despre cum arăta acea zonă acum jumătate de secol

Timpul a zburat atât de repede, încât nici nu mi-am dat seama când s-a înserat. După cea am ajuns acasă, am rămas marcat de această descoperire: am găsit ceva fascinant în orașul în care crescusem, atât de blamat pentru aglomerație, gropi și mitocănie.

Cum am făcut asta? Am uitat pentru câteva ore de drăcovenia care mă făcuse sclav și am reînceput să trăiesc uitându-mă și în jurul eu, nu doar într-un ecran colorat.
 

Cât de dependenți am ajuns de telefoanele mobile?

În ultimul timp am citit multe articole despre influența nocivă a telefoanelor în viața noastră: prea mulți oameni care stau pe facebook și se desprind de realitate, prea mult timp pierdut cu ochii în ecran, lipsă de atenție, pierderea conectării adevărate față în față etc.

Chiar dacă cei mai mulți oameni sunt de acord cu aceste articole (și în mod ironic – le dau like și share), până nu îți scapi telefonul în apă nu îți dai seama de realitatea acestora.

De obicei oamenii stau pe telefonul mobil când citesc despre cât de rău e să stai pe telefonul mobil! 🙂

De curând a apărut o nouă anxietate numită nomofobie (denumire venită din limba engleză „No Mobile Phobia”): frica de a nu avea acces la rețelele de telefonie mobilă.

Termenul a fost formulat într-un studiu din 2008 făcut de Oficiul poștal din UK, care a concluzionat cu ajutorul organizației YouGov că 53% din utilizatori tindeau să devină anxioși când își pierdeau telefoanele mobile, rămâneau fără baterie/credit mobil sau nu aveau semnal (sursa: Wikipedia.org)

Am devenit atât de legați de aceste obiecte, încât lipsa lor chiar și pentru câteva minute (să nu mai vorbesc ore) ne face să tremurăm, de parcă nu mai putem să respirăm fără ele.

Ce legătură au toate acestea cu subiectul principal al acestui blog?

Orice comunicare față în față în zilele noastre a devenit extraordinar de valoroasă.

Am ținut sute de evenimente clasice de comunicare, experiențiale, non-formale, dar în săli de curs, unde făceam tot felul de scenarii și jocuri de rol.

Deși au avut un impact real în viața participanților, mi-am dat seama că această eră a conectivității mobile (și a DEconectării sociale reale) necesită un alt fel de învățare – între oameni, în oraș, în mijlocul acțiunii.

După întâmplarea mea cu telefonul scăpat în baltă, am vrut să ajut cât mai mulți oameni să simtă ce am simțit și eu.

Și m-am întrebat: de ce ar trebui să ținem cursuri în săli? De ce ar trebui să simulăm interacțiunea, în loc să intrăm direct în vorbă cu ceilalți?

Aceste idei m-au bântuit câteva luni bune, pentru că nu știam cum să le pun în practică.

Mi-a picat fisa atunci când mi-am amintit ce i-a influențat cel mai mult în mod pozitiv pe participanții la cursurile noastre de public speaking: pe lângă practică, a fost faptul că s-a creat o echipă și toți s-au împrietenit la cataramă, faptul că am ieșit în pauze la restaurante împreună (nu am comandat masa în sala de curs, ci ne-am plimbat în apropierea sălii).

Apoi mi-am amintit că de multe ori, după curs, participanții rămâneau la un suc în centru și adeseori mă întrebau când organizez o ieșire mai mare, să mai socializăm, să ne distrăm și să discutăm mai multe despre dezvoltare personală cu oameni deschiși.
 

Astfel mi-am dat seama că pot crea ceva nou, un workshop de comunicare care este și o aventură urbană, o petrecere cu prieteni noi și deosebiți, ce te poate dezvolta mai mult decât orice curs clasic.

Așa am imaginat acest eveniment total inedit, prin care vom deprinde abilitatea de a comunica mai bine în viața reală, în situații veritabile, neregizate, cu oameni necunoscuți de pe stradă.

E un concept revoluționar care combină cunoștințele dobândite în sala de curs cu exerciții practice transformate din jocuri de rol în interacțiuni reale, imprevizibile:

– Sunt 8 ore de provocări, învățare prin interacțiune și distracție, ce te vor ajuta să îți îmbunătățești abilitățile de comunicare și să-ți dezvolți încrederea.

– Vânezi comori ascunse în centrul orașului, construiești echipe, iei decizii și ești permanent în mișcare, apoi sărbătorești victoriile într-o petrecere cu toți participanții în centrul vechi.

– E o aventură în București care te ajută să comunici mai bine, să relaționezi cu persoane diferite în tot felul de situații, să treci peste orice fel de timiditate și să îți faci prieteni noi.

– Te va ajuta să te înțelegi cu tipuri diferite de persoane, abilitate valoroasă la muncă, în afaceri dar și în viața personală. Vei putea avea relații mai împlinite cu persoanele speciale din viața ta și vei gestiona mai bine conflictele.
 

Apasă aici dacă vrei să faci parte și tu din această aventură
 

Celebrul speaker și trainer de vânzări Brian Tracy spune că cea mai importantă și cea mai bine plătită inteligență este inteligența socială – abilitatea de a te înțelege cu ceilalți.

Este de fapt cea mai răsplătită, în aproape orice domeniu al vieții.

 

Comentarii

comentarii

Powered by Facebook Comments